Tags

, , , , , , ,

balance_introUneori ma revolt si strig de furie ca nu mai am timp pentru mine. Alteori ma resemnez si accept ca acesta este trend-ul.

Am plecat la drum, tanara ambitioasa, cu vise marete, sigura ca e capabila sa rastoarne muntii. Scoala si job in acelasi timp, pozitii de conducere dobandite la o varsta “frageda”, bifata rubrica “experienta in domeniu” cu brio. Si la ce bun toate acestea? Ani buni nu mai gasem o clipa sa citesc o carte, iar cand reuseam sa ma bucur de putin timp liber eram prea obosita sa mai fac ceea ce mi-ar fi placut.

Recunosc, poate sunt eu putin defecta si am dedicat prea mult timp profesiei. Arunc o privire in jur, nu vad prea mari diferente. Robotei pe banda rulanta. Trezirea dimineata, fuga la munca, ajuns acasa seara, de multe ori insumand cateva ore aditionale, prea putin timp ramas pentru relaxare sau alte activitati, somn si apoi o noua zi. Weekendul a devenit motivatia de a mai trece peste inca o saptamana. Stresul este tot mai des prezent. Viata personala nu mai este personala. Copii nu mai au timp de joaca, parintii nu mai au timp sa stea cu copii – ajung seara acasa cat sa fie ei cei care ii pun la somn si eventual ii duc dimineata la scoala, tinerii mucesc pana tarziu in noapte ca sa isi asigure o cariera de succes sperand ca asta le va aduce un viitor mai linistit.

Si de aici un intreg cerc vicios. Daca ai face constiincios toate sarcinile primite ai constata ca ai nevoie de cel putin 60 ore lucratoare pe saptamana ( eu am facut un calcul pe job-ul meu) fara sa adaugi urgentele si situatiile neprevazute ce pot aparea. Evident ca fiecare incearca sa isi salveze cat mai mult timp si gaseste variante sa isi simplifice sarcinile, reduca timpul necesar, si alte metode de a castiga timp. Acest lucru este foarte bun cat timp duce la eficientizarea unui proces. Uneori avem si acest rezultat, insa de multe ori apare oboseala, gresala, superficialitatea atat la job cat si in viata personala. Apare sentimentul acela ca vrei sa te pui la somn si sa te trezesti in weekend, eventual un weekend prelungit. Apare acel nod in stomac duminica dupa-masa cand  te gandesti ca te asteapta o noua saptamana. Cantaresti situatia, parca ai vrea sa iti ceri drepturile, sa iti recuperezi dreptul la cele 40 de ore lucratoare pe care ai decis sa le oferi companiei pentru un salar, sa iti iei viata inapoi. Ti-e teama insa, ti-e teama ca sunt atatea persoane dispuse sa isi jertfeasca viata, pasiunile, pentru job-ul pe care il ai tu si risti sa ramai pe drumuri. Colegii tai toti se plang de aceleasi lucruri, insa doar cand discutati intre voi, nimeni nu indrazneste sa recunoasca oficial. Ai fost si in alte companii si tot la fel se lucra, ore suplimentare multe, nedeclarate, iar o eventuala plangere se solutiona rapid cu explicatie “impartire ineficienta a timpului, nu este vina companiei”. Dar numarul acesta imens de sarcini zilnice, inatarzieri in primirea informatiilor, problemele tehnologice, sedintele programate la final de program cu prelungire dupa program, incurajarea subtila de a incepe programul mai devreme si multe altele de acest gen, acestea ce sunt?

Pe vremea cand fumam fugeam la o pauza de tigara cand simteam ca nu mai pot. Acele 10 minute erau magice, insuficiente dar ma ajutau sa ma deconectez putin, sa imi incarc bateriile. Am incercat sa pastrez acest obicei, luand o pauza de ceai dupa ce m-am last de fumat. Aceasta pauza de ceai mi-a fost de cele mai multe ori intrerupta cu brutalitate si am fost rechemata in birou, pentru ca evident puteam sa iau si ceaiul cu mine. Imi amintesc si situatia cand directorul unei companii in care am lucrat a propus sa se puna sistem de badge la intrarea in cladire dar si la usile de la birouri. Astfel, fiecare pauza cat de scurta se scadea din program si tu erai obligat sa faci minim 8 ore munca bruta. Orele suplimentare erau considerate ineficienta angajatului (asta doar daca deschidea subiectul) chiar si in cazurile in care lucrai la vre-un proiect cu America de Nord, care incepea programul la finalul programului nostru. Si uite asa, cu monitorizarea pauzelor de ceai sau tigrara s-a ajuns ca orele suplimentare sa nu mai fie atat de suplimentare, iar ceea ce depasea programul era vina ta ca nu te-ai incadrat in 8 ore, fara a avea insa derogare la nici o sarcina. 🙂

Viata mi-a oferit sansa sa lucrez si cu tari dezvoltate si nu am remarcat nicaieri stresul si oboseala de la noi. La fiecare ora de lucru oamenii isi luau firesc o pauza de ceai pentru a-si odihni mintea. In cazul in care sarcinile pentru ziua in curs pareau a necesita mai mult de 8 ore, aveau obligatia de a anunta managerul si de a gasi cu acesta o solutie pentru a simplifica situatia. Timpul maxim permis de a sta peste program era de 30 minute, dupa care aveai surpriza de a ti se inchide calculatorul. Orice client care intarzia cu materialele si nu putea sa amane deadline-ul era taxat pentru orele suplimentare generate, adica il platea pe angajat pentru ca ramanea din timpul personal. Relaxarea acestor oameni ii facea sa fie mai creativi, mai calzi, mai calmi, mai placuti si mai inspirati si eficienti in ceea ce faceau. In acelasi timp la noi in birouri gaseam frustrate, oboseala, iritare, superficialitate si un zambet fals pe cele mai multe fete.

Se fac o multime de bani din tot felul de cursuri care au ca scop sa aduca echilibrul intre cele doua: viata profesionala si cea personala. Cat timp nu invatam sa cerem sa ne fie respectate drepturile, cat timp nu suntem majoritari cei care solicitam acest lucru, riscul de a fi inlocuiti daca dorim conditii normale de lucru ramane crescut. Cu toate acestea, eu sunt mult mai eficienta daca sunt relaxata, daca imi ramane timp sa ma ocup si de un hobby, daca imi permit sa am o viata dupa job.

Cati din voi credeti acelasi lucru?

Advertisements