Tags

, , , , , , ,

oglindaSe spune ca nu iti ajunge o viata intreaga sa cunosti o persoana, expresie care face referire la complexitatea noastra. Dar cand facem referire la “o persoana” ne gandim in general la altcineva decat persoana noastra, crezand cu tarie ca noi insine nu avem cum sa nu ne cunoastem. Oare este adevarat?

Uneori oamenii isi doresc sa fie perceputi de semeni intr-un anumit fel, sa adauge sau sa ascunda caracteristici ale fiinitei lor. Asa cum spunea si Aristotel, “omul este din natura un animal social”, apartine deci unei comunitati, isi doreste sa se integreze si sa fie acceptat. Avand in vedere importanta laturii sociale in viata omului, acesta considera uneori necesar sa isi adapteze imaginea corespunzator caracteristicilor grupului din care face parte sau din care si-ar dori sa faca parte. Imaginea, comportamentul, cuvintele, toate se pot ajusta, se pot transforma astfel incat fiecare persoana sa fie cum isi doreste. Dar acolo undeva, in profunzimea fiecarei fiinte umane este un “suflet”, este acel ceva ce este unic si dificil de transformat si de cele mai multe ori destul de greu observat.

Ma gandesc la numarul mare de oameni care si-au ignorat o pasiune neinteleasa de societate sau considerata “moft”, oameni care au ales drumul “sigur” si au ajuns sa se identifice cu acel fel de a fi. Nu pot sa nu fac referire si la momentele in care o persoana este prezenta fizic intr-un loc, dar mintea sa zboara cu totul in alta parte si isi creeaza o alta lume in care o parte a persoanei este afundata. Si ar mai fi multe exemple: cuvinte spuse doar pentru a face cuiva pe plac, propozitii intelese prin filtrul emotiilor persoanale, zambete care ascund tristeti amare…

A face parte dintr-un grup, viata sociala a omului este o latura atat de importanta incat uneori ajunge sa ucida, da asunda adevarata fiinta, esenta si stralucirea launtrica a unui om… se poate ascunde chiar si de propria persoana.

Astfel, ajungem sa fim actori pe o scena de teatru, o scena mare in care fiecare joaca rolul personajului indragit si se integreaza in actul pe care il considera potrivit. Cunoastem oameni noi, majoritatea cu propriul rol asumat. Iar noi, noi ne prezentam rolul pe care ni l-am ales. Vrem sa jucam cat mai bine si sa facem personajul sa prinda viata. Uneori uitam cine e persoana care joaca acel rol, uitam cum e sa ii dam voie adevaratului personaj sa vorbeasca, uitam cum ne suna adevarata voce…

Si cum am putea sa pretindem ca ii cunoastem pe cei din jur cand nu ne cunoastem deplin pe noi insine?

Flacara mocninda in interior, acel foc unic, uneori inabusit sau stins definitiv, acela este adevarata viata. Si daca este lasat sa arda, daca este alimentat reuseste sa incalzeasca si sa lumineze intreaga viata a unei fiinte. Cei care nu au cunoscut acest sentiment vor crede ca mint sau uneori vor incerca sa stinga focul interior al celor din jur. Dar ce pacat sa traim o viata doar in spatele unui rol, fara a trai cu adevarat!!!

Ce poate fi mai frumos decat un om autentic, unic, care se iubeste pe sine asa cum este cu adevarat si stie sa isi iubeasca si semenii?

Advertisements