Tags

, , ,

Copiii fara eticheteIn sprijinirea campaniei “Copiii fara etichete” initiate de Salvati Copiii Romania, vin cu un nou articol pe blogul meu. Am avut de ales intre a-mi spune punctul de vedere sau a destainui una dintre cele mai delicate povesti pe care am ascultat-o in viata mea.

Cu acordul persoanei care mi-a impartasit aceste experiente, am ales varianta mai grea, mai neobisnuita, dar sper ca va avea un impact mai puternic pentru cei care citesc si vor citii. Multumesc persoanei care a da acordul pentru publicarea povestii, iar voua va spun ca relatarea a fost precedata de aceaste cuvinte “Nu imi este usor si nu am crezut vre-o data ca voi povesti aceste aspecte ale copilariei mele.”

Relatarea acestei experiente de viata suna cam asa:

Violenta in familie nu imi este deloc straina. Am cunoscut si am trait aceasta  “realitate” pentru mine, in copilaria mea. Nu as vrea sa intelegeti ca nu am avut si clipe frumoase, dar acum voi povesti intamplarile relevante din punct de vedere al campaniei. Va rog fiti balanzi ca oricum imi este greu sa fac aceasta confesiune, dar o fac sperand sa trezesc multi actuali si viitori parinti si sa “salvez” mai multi copii.

Provin dintr-o familie care a luat fiinta intre 2 persoane (pentru mine se numesc mama si tata) la o varsta frageda.  Culmea, o relatie frumoasa, de 6 luni, a dus la o casatorie. Ce frumos, ce romantic, ce nebunie. Eu insa eram déjà acolo, in pantecele mamei mele. Este drept ca de-a lungul timpului mi-am pus multe intrebari, oare eu am fost cauza sau rezultatul acestei familii. Se pare ca nu trebuia sa fiu …dar se pare ca sunt ( “ce bine ca esti, ce mirare ca sunt”). Si iata ca va relatez voua o parte intima a vietii mele.

Doi copii, uniti intr-o familie, mai rapid decat se asteptau, s-au trezit numiti “parinti”. Sa nu intelegeti gresit, amandoi isi doreau din toata inima copii, miracolul nasterii, bucuria venirii mele pe lume a fost autentica, magica, imensa. Pregatirea pentru acest moment al vietii…insuficienta.

Asa incep primele clipe din viata mea: Beatrice (*numele nu este real pentru a pastra anonimatul). Amintirile mele din acea perioada sunt vagi, dar simt tensiune, agitatie, tristete.  Habar nu am daca sunt doar proiectii sau realitate.

Urmeaza insa si perioada in care amintirile mele sunt destul de clare, uneori chiar amanuntite. Voi relata amintirile mele asa cum sunt ele, neprelucrate, necenzurate, nefiltrate.

Inca de mica imi amintesc agitatia si tensiunea din familie. Cand intre parintii mei existau certuri, le resimteam in comportamentul lor vis-a- vis de mine. Nu neaparat violent, insa irascibil sau tensionat, lipsit de rabdare, intelegere, blandete, adica ceea ce aveam eu nevoie. Mai era si situatia in care o simteam pe mama si/sau pe tata apasat(a) de tristete, chiar daca nu spuneau nimic, iar eu ma prefaceam ca nu imi dau seama si incercam sa par vesela de dragul de a-i inveseli: “Hello, am nevoie de voi vii si prezenti in viata mea!” strigam fara cuvinte.

Atat educatia parintilor mei cat si comunicarea clar deficitara a relatiei lor a adus si alte consecinte asupra copilului. Faptul ca imi amintesc destul de clar ambele situatii de violent fizica a tatalui asupra mamei, nu pot spune ca nu m-au marcat destul de mult in viata mea. Sincer, nu stiu sigur daca imaginile amanuntite intiparite in mintea mea sunt cele reale, dar clar “evenimentele” au avut loc intr-un anumit mod si eu eram de fata sau prin preajma.

Aceste aspecte insa au legatura cu violenta familiala si afectarea mea emotionala , insa sunt multe alte aspecte traite de mine si descrise de campanile in sprijinul careia mi-am propus sa imi “pun inima pe tava” – sper insa nu in van.

Atat educatia parintilor mei, cat si relatia lor deficitara, au lasat si amprente directe asupra copilului. Da, este o realitate dura si trista. Nefericirea mamei se transpunea in frustrari. Ea era cea care petrecea cel mai mult timp cu mine si frustratile si supararile ei rafulau asupra mea. Cum? Prin lipsa de rabdare, irascibilitate, certuri, reprosuri si…lovituri fizice. Ati citit bine, chiar si lovituri fizice. O sa le tratez separate fiecare dintre aceste aspecte, dar repet ca le voi prezenta asa cum le-am perceput ca si copil si interpretat ca si adult:

Lipsa de rabdare

Totul trebuia facut perfect: teme, note, curatenie sau taiatul cartofilor. In caz contrar o ploaie de reprosuri sau “etichete” planau asupra mea. Ce inseamna “perfect”, nici acum nu inteleg, dar imi aduc aminte ca nimic din ceea ce faceam, asa cum credeam eu sau asa cum am inteles eu, nu era bine. Daca ma gandesc bine NIMIC DIN CEEA CE FACEAM nu era bine. Nici macar 10-le de la scoala nu era meritat in multe situatii, ca nu invatasem chiar asa cum ar fi trebuit.

Irascibilitate

In majoritatea activitatilor intreprinse (cele de zi cu zi de genul: invatare, curatenie, etc) finalitatea era o scena aprinsa in care mi se relata ca NU am facut bine sau conform asteptarilor.

Certuri…din pacate acestea nu mi-au lipsit. Motive: o multime, inepuizabile. Un exemplu “relevant”: de ce maturi dinspre usa spre geam…corect se matura invers; de ce stai sa pierzi vremea (visezi) cand e atata treaba de facut; de ce nu ai terminat temele in timpul dat; cum indraznesti sa imi raspunzi; cum iti permiti sa ai nervi la varsta asta, nu iti e rusine; de ce nu ti-ai strans jucariile cand ti-am spus (poate pentru ca inca ma jucam)…etc.

Reprosuri

Imi aduc aminte ca eram: lenesa, nesimtita, mincinoasa, puturoasa, obraznica, “cu pretentii de fiica de prim-minisrtu”, nerecunoascatoare, etc. Sau mi se spunea ca: “in viata aceasta nu faci ceea ce iti place ci ceea ce trebuie”, “iti dau eu o bataie ca sa ai motiv sa plangi”,”eu te-am facut eu te omor”, “sa taci cand vorbesc eu”, “nu vreau sa aud nici un <<dar>>”, “cat timp stai in casa mea, faci ce spun eu, cand vei ajunge la casa ta atunci o sa faci ce vrei tu” etc

Lovituri fizice

Acum nu o sa vorbesc de banalele palme, care erau un fel de “a -4-a masa pe zi” (poate exagerez putin, dar mi le amintesc aproximativ ca pe o rutina). Pe langa aceste “alintari obisnuite” am experimentat atat bataia cu tocul de la pantof ( care evident ca m-a umplut de vanatai) cat si bataia cu cureaua ( o singura data, deci sunt norocasa) sau lingura de lemn. Motivele…hmmm, foarte importante pentru parintii mei, insa eu nu imi mai amintesc decat ca am testat cureaua cand m-a prins mama ca am mintit cu privire la lectiile la gramatica (spuneam ca suntem putin mai in urma cu manualul ca sa scap de teme aditionale…oare in favoarea jocului?). Tocul de pantof, sincer nu imi mai amintesc care a fost motivul intalnirii (evident foarte important) insa imi amintesc cu amanunte scena, dar nu descriu mai mult. La capitolul “lingura de lemn” nu mai stiu nici macar numarul…

Nu pot sa subapreciez nici lovitua de palma care mi-a invinetit ochiul (aceasta este meritul figurii paterne) dintr-un motiv relativ banal, ca ma razvrateam la varsta adolescentei reprosurilor neintemeiate ale mamei (mda, dovada clara a rebeliunii si nerecunostiintei). Oricum, ceea ce nu am putut accepta si am respins…si chiar m-am certat cu paritii in acest sens, au fost palmele primite peste fata (nu neparat cu vanatai). Pentru aceastea m-am revoltat cand am mai crescut si chiar imi aparam fata, in detrimentul altor parti ale corpului.

Figura paterna, nu o asociez cu atata irascibilitate, insa nici cu o prezenta atat de constanta in viata mea. Nu, nu ne-a parasit, dar tatal meu avea des treburi in afara casei cand era vorba de treburile casnice, atunci cand incepea “razboiul”. Insa atat cat a fost prezent il asociez cu joaca, el era cel care “dadea in minte copiilor” si/sau tristetea profunda si muta. El experimenta aceleasi tristeti ca si mama, doar ca se manifesta diferit: tacere (apasatoare), retragere, reprosuri asupra mamei, lipsa de chef/interes fata de activitatile propuse de copil. “Pedepsele” paterne mi le amintesc prin tacere prelungita ( de ordinal zilelor), certuri cu mama avand ca subiect principal reprosuri privind anumite fapte ale copilului, cateva palme “inofensive” si vre-o 3 experiente de violent fizica mai marcante. Doua dintre ele cu traseu: palma peste fata – cap lovind usa de la camara – si retur. Motivul: cred ca nu am anuntat ca voi pleca mai departe de capatul blocului (dar nici eu nu stiam initial) si ei s-au ingrijorat. Iar a treia am relatat-o mai sus cu finalitate ochi vanat.

Acum  tabloul imi este mai difuz, mai sters de anii asternuti peste el. Dragostea imensa a parintilor mei pentru mine m-a determinat insa sa iert, sa incerc sa uit si sa caut caile spre a nu lasa efectele acestor actiuni sa imi marcheze perioada maturitatii.

As vrea sa neg existent efectelor negative, din pacate nu pot face acest lucru. M-am confruntat cu multe sentimente care au fost efecte ale acestei “educatii”. Printre acestea as enumera: nesiguranta de sine, complexe de inferioritate ( in ciuda rezultatelor), frustrari, irascibilitate, neacceptare a ajutorului, neacceptare a sentimentelor sau a slabiciunilor; neincredere in relatii/in oameni; depresii; iresponsabilitate; inadaptare; reactii defensive, frici, etc.

Am fugit o mare perioada de timp de oameni, asteptandu-ma sa fiu ranita la orice pas. Crezul meu a fost ca singura persoana de incredere (pe care ma pot baza) sunt doar eu. Nu m-am considerat mult timp adult sau altfel spus sigura pe ceea ce sunt si ceea ce gandesc. Siguranta si increderea in sine mi-a fost destul de mult afectate. Bun, sunt o persoana de success (din ceea ce spun cei din jur), professional vorbind, dar eu va marturisesc un secret: am fost o ratata cu cariera de invidiat foarte multi ani, doar ca asta ma facea sa simt ca am valoare ( sau nici asta). Pai de ce? Pentru ca increderea in sine se dobandeste la o varsta frageda si o mai poti cultiva ulterior daca realizezi ca ai o problema. Eu sunt unul dintre putinele cazuri, sper eu fericite, care au simtit de mult timp ca nu e ok asa si au fost atente la propriul comportament. Insa nu pot nega anii in care nu ceream ajutor, vroiam sa demonstrez ca sunt capabila sa “mut muntii din loc”, imi era teama ca relatiile produc rani asa ca le tratam cu raceala si imi tineam inima inchisa, ofeream in exces celor care ma acceptau ca amica, dar sufeream ca nu primeam inapoi (inca o confirmare ca realtiile produc rani). Experimentam complexe din cauza faptului ca existau domenii in care eu nu excelam si altii da (evident ca nu vedeam si vice versa, trebuia sa fiu buna la toate).  La ce au dus aceste “convingeri” ale mele…este nevoie de inca un articol pentru a detalia.

Ceea ma bucura insa este faptul ca prezentul imi este mai putin afectat ( cred si sper) de efectele problemelor din copilarie, atat datorita informarii, cat si a analizei. Am ajuns sa depasesc efectele secundare in mare masura: am si cariera si relatie, incep sa am incredere in oameni, sa cer ajutorul, sa nu mai ma vad persoana lenesa, mincionasa, iresponsabila, etc care mi-a fost intiparita in copilarie. Incep sa fiu EU, cea care ar fi trebuit sa fiu descoparita de parinti, acum multi ani, insa ma bucur ca ma descopera si ei acum, odata cu mine insami. Si da…povestesc aceste lucruri din propria experienta pentru a trezi  parintii la realitate.

Daca voi ati fost in vre-un fel sau altul abuzati sau neglijati, sunteti adulti, incercati sa constientizati, acceptati si tratati, dar NU va pedepsiti copii pentru asta. Sunt sigura ca regasiti efectele acestor “educatii” in viata voastra de zi cu zi, nu v-ati dori insa ca odrasla voastra sa nu faca acest lucru peste ani?

“Violenţa poate avea consecinţe imediate şi/sau pe termen lung asupra sănătăţii, dezvoltării şi bunăstării copilului. Pe termen lung, consecinţele se răsfrâng şi asupra vieţii de adult, fiind reflectate de dificultatea de a dezvolta sau menţine relaţii intime cu sexul opus sau chiar relaţii sociale în general, de a-şi găsi un loc de muncă stabil, de a avea atitudinile şi abilităţile necesare unui părinte suficient de bun s.a.”

Copiii fara etichete

Daca doriti sa sustineti campania prin blogurile voastre, mai multe detalii gasiti pe blogalinitiative.ro.

Advertisements