Tags

, , , ,

PrejudiceOdata cu luna lui martie imi doresc sa cred ca a venit si mult asteptata primavara. Natura revine la viata, iar eu renasc odata cu ea. Visez, traiesc, scriu, pictez, muncesc, ma bucur si gandesc… Soarele ma rasfata cu razele sale si ma face sa ma simt protejata si mangaiata. Aripile incep sa imi creasca, gandurile sa prinda viata, zambetul sa rasara mai zglobiu si mai plin de viata.

Cu toate ca introducerea am facut-o cu referire la primavara si la trairile ce mi le aduce mie acest anotimp, legatura cu titlul articolului nu se intrevede inca. Asa ca inainte de a face aceasta legatura, va propun sa ascultati melodia cu acelasi titlu care m-a inspirat in aceasta frumoasa dimineata:

Pasarea Colibri (Florian Pitis) – Vinovatii fara vina

Euforia mea evidenta la venirea primaverii si la primele raze ale soarelui imi este adesea catalogata in diferite feluri de catre persoane care nu traiesc aceiasi stare: ca as fi prea visatoare, aeriana, fara probleme, prea increzatoare in mine, enervant de bine dispusa, chiar si prefacuta… Sunt sigura ca nu stiu chiar toate atributele asociate bucuriei mele si am cuprins doar o parte, insa nu inteleg de ce noi oamenii, fiinte inzestrate cu iubire, gandire, tandrete, putere, si alte calitati “magice” care ne fac sa fim atat de speciali si frumosi, alegem sa ne judecam si invinovatim intre noi.

Tendinta aceasta de a ne uita in ograda vecinului si a judeca ceea ce nu intelegem sau nu se potriveste cu realitatea si exprientele noastre mi-o aduc aminte inca din copilarie. De mic copil stiam de conflicte existente intre vecini si auzeam barfe si rautati rostite la adresa unuia sau a altuia pe banca din fata blocului. Imi aduc aminte ca se gaseau vinovati pentru orice nemultumire a fiecaruia dintre locatari, vinovatii erau cei care gandeau sau se comportau altfel decat doreau sau se asteptau cei din jur.

Intre copii se intampla aceleasi lucruri pe care le vedeau la adulti, cu toate ca parea mai amuzant cand vedeai aceste tehnici stangaci manipulate de niste omuleti in miniatura: pasau vina de la unul la altul, argumentau ca nu se joaca cu X sau Y pentru ca are nu stiu ce defect de comportament, nu pentru ca pur si simplu nu este pe gustul nostru sau felul nostru de a fi, cetrurile dintre copii contineau un lung sir de acuzatii si reprosuri (“din cauza ta am luat gol”, “nu esti in stare sa sutezi”, “uite unde ai dus echipa”, “tu nu esti bun sa fi in echipa noastra”, “tu nu stii sa te joci”, etc.). Si uite asa stim de mici ca este mai frumos sa analizam “capra vecinului” decat sa recunoastem sau sa ne acceptam propriile pareri. Iar orice este diferit de modul nostru de gandire trebuie condamnat ca fiind gresit, este mai usor decat sa acceptam ca pot exista si alte puncte de vedere decat ale noastre.

Viata insa nu se opreste aici, copilaria este doar inceputul, initierea in statutul individului de judecator al celor din jur. Odata ajunsi la maturitate ajungem de multe ori sa nu mai observam acest lucru deoarece face parte din viata noastra la fel ca mersul si vorbitul. Sincer, eu mi-am analizat ultimii ani din viata si am constatat ca am aruncat cu acuzatii (inconstient si automat) in multe dintre conversatiile mele. In general conflictele mi-au oferit ocazia de a acuza (nu direct, frazele sunt atat de frumos construite ca pana nici cel care le rosteste nu realizeaza cate acuzatii ascund) in loc de a accepta un alt punct de vedere. In momentl in care ma simteam criticata si acuzata, foarte usor intorceam serviciul. Nu am fost niciodata nepoliticoasa si nu am jignit brutal pe nimeni, acest tip de conversatie automatizat se desfasura in parametrii unei discutii normale, acuzatiile fiind mascate de fraze standard precum “tu nu ai facut asta si asta”, “trebuia sa imi explici asta si asta”, “m-ai dezamagit”, “nu ma asteptam sa imi faci una ca asta”, “nu ai dreptate”, etc. Am pus pe umerii celor din jurul meu de multe ori raspunderea pentru trairile sau experientele mele si da, recunosc ca am facut-o ca un automatism, involuntar de cele mai multe ori.

La randul meu si eu am fost acuzata, aratata cu degetul pentru felul meu de a fi sau a gandii. Am petercut destul timp pentru a intelege de ce am fost acuzata in anumite situatii, ce gresesc de nu gandesc tot timpul la fel cu ceilalti, cum as putea sa fiu inteleasa din cei din jur. Stiti care este partea frumoasa, ca nu am gasit nici un raspuns care sa ma ajute. Sau mai bine spus nici o magie nu m-a ajutat sa fiu acceptata neconditionat, fara a auzi o critica sau o barfa la adresa mea sau a actiunilor mele. In schimb, gandirea mea, uneori blamata, alteori laudata, insa judecata si aratata cu degetul in anumite situatii, gandirea mea asa cum este ea, mi-a oferit niste explicatii. Evident ca am ales sa ma indoiesc si eu de ce imi spunea, asa ca m-am documentat putin si am fost surprinsa sa vad ca nu se insela in ceea ce gandea.

Voi pleca din nou de la ideea ca noi oamenii suntem frumosi, speciali, iubitori, dar UNICI, diferiti. Ati mai regasit aceasta idee in postarile mele, insa nu o pot schimba cat timp vad asta zi de zi in jurul meu. 🙂 A fi unici este pe de o parte un dar pe care il primim fiecare din noi, insa unicitatea noastra poate fi si un blestem in acelasi timp. Suntem unici, asta inseamna ca avem preferintele noastre, placeri individuale, experiente unice, frici diferite, personalitate, familie deosebita, relatii de un anumit fel, vise unice si nu in ultimul rand ganduri proprii. Cu toate ca urmam aceeasi scoala o parte dintre noi, avem la baza acelasi cunostinte, provenim din aceeasi societate si asta ne face uneori sa credem ca gandim si actionam la fel, ne surprindem de multe ori fiecare din noi ca gandim altfel decat cei din jurul nostru. Uneori surprindem o idee si o renegam imediat. Alteori ne acceptam aceste ganduri, ne lasam unicitatea sa traiasca, sa prinda aripi sa se bucure de razele soarelui de primavara ( … aici am dat o interpretare personala bucuriei).  Atunci incepem sa intelegem ca si altii sunt la fel ca noi, unici, cu realitatea si trairile lor, cu gandurile lor, atunci cand ne acceptam noua acest lucru, abea atunci incepem sa il intelegem si la cei din jurul nostru. Stiti ce se intampla in acel moment? Altfel veti vedea lumea, nu veti mai putea sa acuzati sau criticati pe cei din jur deoarece veti sesiza ceea ce faceti si mai mult, acest lucru nu va mai aduce nici un castig deoarece acceptati (fara nici un efort) si intelegeti ca celalalt are dreptul la propriile pareri si propriile alegeri.

Cum exemplele pot fi mai usor de inteles decat, haideti sa ii spunem “teoria”, o sa aleg sa vorbesc despre mine, deoarece mie imi cunosc cel mai bine gandurile, trairile si sentimentele. Asa cum va spuneam, am incercat mult timp sa ma incadrez in sabloanele societatii. Stiu ca am folosit un termen prafuit si exagerat de des folosit, dar acesta mi-a venit cel mai repede in minte. Imi cam pedepseam gandurile sau ideile care erau diferite de celelalte, insa nu am reusit cu succes si deseori ma trezeam, cand ramaneam singura ca aceleasi ganduri si intrebari imi dau tarcoale, oricat de departe le-as fi aruncat. In aceasta perioada ma prindeam cu usurinta in discutii care criticau sau judecau diferite mentalitati sau actiuni. Emiteam chiar eu asemenea ratiuni si ganduri, menite sa discrediteze alt tip de gandire. Intrebarile care mi le puneam insa cand ramaneam eu cu mine, cand gandurile mele (proprii si nu incadrate in niste sabloane – nu spun ca sunt bune sau rele, sunt doar proprii) m-au facut sa nu mai accept sa fiu acuzata pentru ceea ce sunt. Sa nu mai vreau sa fiu ceea ce se asteapta sa fiu. Si atunci am inceput sa imi traiesc propria viata si mai mult, am incetat sa judec. Ce am constatat, ca judecandu-i sau criticandu-i pe altii, de fapt eu ma certam pe mine ca nu eram in stare sa imi accept si ascult parerile, nu indrazneam sa am incredere in mine. Asta cred ca facem toti cand ii analizam si criticam pe altii, ne mustram pe noi ca nu reusim sa ne intelegem, dar ne este mai usor sa facem asta prin a nu-i intelege pe altii. 🙂

Cred ca aceasta tema poate fi abordata si inteleasa si cu ajutorul religiei. Am cumoscut persoane care ii criticau pe cei din jur folosind drept motivatie religia crestina,mai exact incalcarea acesteia. Dar cine suntem noi sa ne judecam apropele? Nu cumva suntem egali si doar Dumnezeu are puterea de a ne judeca? Atunci de ce pierdem timpul in acest sens? Oare nu Fiul Domnului a spus “Cel fara de pacat sa arunce primul cu piarta”?

Din orice unghi am privi problema: social, religios, moral, individual, a purta grija actiunilor si gandurilor celor din jur nu ne ajuta in nici un fel, nici pe noi nici pe cei pe care ii judecam. Este o risipa de energie si o ocazie de a strica relatiile si a incuraja continuarea acestei practici. Da, sunt cateva aspecte grave (ex. crima, violenta) care nu trebuiesc tratate cu indiferenta, insa gandirea fiecaruia dintre noi nu trebuie ingradita in nici un fel, pentru ca frumusetea vietii sa fie cu adevarat unica.

O primavara frumoasa si unica va doresc tuturor! 🙂

 

 

Advertisements