Tags

, , , , ,

download (3)Traim in secolul XXI: tehnologie, informatii, evolutie, dezvoltare personala… Vedem cu ochiul liber atat progresul pe care l-a facut societatea cat si lucrurile mai putin bune care fac parte din aceasta evolutie. Ne-am adaptat noului stil de viata, inca ne mai adaptam si ne bucuram cand avem posibilitatea de a alege variante care ne fac viata mai usoara (masini rapide, avioane, cumparatui online, internet, masina de spalat automata, robot de bucatarie, spalatorii auto, scule electrice, after-school, etc). Putem spune ca din acest punct de vedere suntem mandrii ca traim in aceste vremuri. In plus, fata de bunicii nostrii avem o alta libertate de exprimare, de alegere, femeile au alt statut social si alte drepturi, copii au alte posibilitati, inca un motiv de a aprecia societatea din care facem parte.

Pe de alta parte nu mai avem timp liber, suntem agitati, stresati, copii cresc cu bone, pierdem timp in trafic, nu mai avem rabdare, mancarea nu mai este sigura, a “face miscare” este un trend mai mult decat o placere, retragerea in natura devine tot mai dificila avand in vedere ca natura este inlocuita tot mai mult cu constructii… Privind aceste aspecte multi se uita inapoi cu regret, ar prefera sa traiasca “pe vremea bunicii”, sa se bucure de linistea si bucuria interioara a vremurilor mai putin agitate.

Eu cred ca acest conflict intre ce este bine si ce este rau are loc in fiecare din noi. Suntem fiinte rationale, motiv pentru care ne punem intrebari, cautam informatii, etc. Oare ce este bine sa aleg? Cum as putea sa imi fac viata mai usoara? Care imi este rolul pe acest pamant? si multe alte intrebari, unele cu raspuns, altele fara. Dar dorinta noastra de a cunoaste nu se opreste doar la mediul exterior, ci se manifesta si asupra propriei persoane. Intrebarile nu lipsesc nici cand este vorba de noi insine: “Ce m-ar face sa ma simt implinit?”, “De ce m-am comportat asa astazi?”, “Oare de ce nu am fost in stare sa ma impun?”, “Cum imi voi putea stapani emotiile maine la sedinta? ” si multe alte intrebari. Vrem sa ne cunoastem, vrem sa evoluam si vrem sa ne integram in aceasta societate. Vrem sa fim impliniti, realizati si apreciati.

Aceasta lupta are loc si in interiorul nostru, intre ratiune si emotii. Societatea moderna ne invata sa fim siguri pe noi, sa stim ce vrem de la viata, sa fim optimisti si cand dorim ceva sa “mergem sa luam”. Investim in dezvoltare, invatam, ne pregatim, vrem sa fim intotdeauna pregatiti sa infruntam viata. Astfel ajungem sa ne formam o imagine de sine asa cum credem ca ar fi bine sa o avem: duri, fara frica, hotarati, siguri pe noi, calmi, inteligenti si multe alte trasaturi care sunt laudate si aplaudate de catre cei din jur. Nu ne aratam furia fata de seful nostru deoarece riscam sa ne pierdem job-ul. Nu plangem de fata cu alte persoane pentru ca riscam sa parem slabi. Nu ne manifestam bucuria in birou deoarece s-ar putea sa deranjam colegii si mai mult stim ca nu vom fi intelesi. Intr-un grup incercam adesea sa nu parem timorati, sa nu fim neinteresanti in fata celorlalti, sa nu plictisim, asa ca gasim bancuri sau povestioare interesante. A vorbi despre noi atrage riscul de a-i plictisi pe cei din jur. Atat tinerii cat si adultii isi ascund sentimentele de iubire pentru a nu fi raniti. In inima noastra ne amintim expresia “Câştigă cel care iubeşte mai puţin.” Nici unul dintre noi nu vrea sa fie ranit, nu vrea sa sufere, in concluzie alegem sa avem grija si de noi insine. Asa ne formam personalitatea, modul de a fi, pe care il credem, il adoptam, il integram si ajunge sa ne defineasca.

Dar oare este reala aceasta personalitate pe care ne-o creem, aceasta imagine de sine cu care ne impacam? Ne sunt benefice aceste adaptari la mediu? Cum este mai bine sa decidem, cu inima sau cu creierul?

Este greu sa poti lua intotdeauna decizia corecta, sa poti alege cand sa iti urmezi inima si cand sa iti urmezi ratiunea fara a da gres. Plus ca inima, pe baza emotiilor traite se mai lasa “prostita” ca apoi sa sufere si sa se simta ranita sau tradata. Ce se intampla insa cand inabusim emotiile transmise de inima?

FURIA – La munca seful vine cu cereri si critici exagerate toata ziua. Nu vede ca tu muncesti si parca nici nu apreciaza ce faci. Esti furios, te simti umilit si desconsiderat. Nu poti aborda subiectul, nu iti poti exprima furia pentru ca ai nevoie de job si in plus ai fost invatat ca nu este acceptat sa fi furios pe autoritate. Ziua de munca se prelungeste, la final nu auzi nici macar un multumesc, mai mult bombaneli ca te puteai misca mai repede. Pleci acasa, stai in trafic. Si aici devi furios, insa nu este politicos sa te apuci sa strigi, nu rezolvi nimic si nici cei din jur nu sunt incantati de aceasta situatie. Asa ca incerci sa te calmezi. Ajungi acasa. Partenerul/partenera a servit cina si citeste o carte. Arunci asupra ei/lui reprosuri ca nu te-a astepta, ca nu a spalat vasele, ca ai fi apreciat sa fi asteptat cu masa, etc. Nici nu observi ca ai ramas fara baterie la telefon de cateva ore bune si ca ai fost cautat. Adevaratele motive pentru care tipi si acuzi partenerul nu sunt cele pe care le invoci oricum. Daca stai o secunda iti dai seama ca toata furia pe care tu ai refuzat sa o exprimi astazi (cu seful, in trafic, cu clientii) s-a pastrat, s-a retras intr-un colt al sufletului tau si te-a facut sa te simti trist si umilit toata ziua. Asa ca la final, faptul ca nu gasesti ceea ce ti-ai dori acasa, ca nu ti-au fost anticipate nevoile (cu toate ca nu ai dat un sms sa spui: vezi ca ajung pe la ora X, imi este atat de foame incat as aprecia daca m-ai putea astepta cu masa), te face sa te simti din nou lipsit de importanta, umilit si toate furiile ascunse ies la suprafata si sunt aruncate asupra unei persoane fata de care ne perimtem. Dar ce vina are ea?

FRICA – Copilul se apleca foarte tare pe geam. Pentru a evita pericolul tu tipi la el sa coboare. Copilul se sperie si incepe sa planga, plans din care nu se mai poate opri. Il certi si ii spui sa nu mai faca asa ceva ca poate sa cada, iar tu l-ai certat pentru ca a fost rau. Te-ai invatat sa nu iti mai recunosti frica ca sa nu pari slab si crezi ca copilul tau are nevoie sa te stie puternic/a. Dar oare daca i-am recunoaste ca am tipat pentru ca ne-a fost frica sa nu cada ce s-ar intampla? Daca i-am spune copilului ca nu am vrut sa il speriem insa ne-a fost frica cand l-am vazut aplecat peste geam. Nu ne-ar vedea oare mai umani, nu ne-ar intelege mai bine si cel mic. Cand noi ne ascundem frica, el nu se simte ciudat si slab pentru ca el are parte de frica si adultii nu? Si pana la urma frica este normala si ne ajuta sa ne protejam de pericole.

TRISTETEA – Suntem tristi, la birou incercam sa zambim sa fim fericiti deoarece stim ca “problemele de acasa este bine sa le lasam in vestiar”. Cand ajungem acasa zambim, incercam sa fim veseli pentru a nu ne ingrijora sau intrista familia. Insa cei din jur nu au de unde sa stie ce se intampla in interior, noi parem veseli si ne trateaza ca atare. Ajungem sa ne credem neintelesi, sa ne simtim singuri, si sa ne adancim in tristetea, fie ea chiar si mascata. Putem sa ne pierdem pofta de mancare, sa avem dificultati digestive sau chiar alte probleme de sanatate, fara sa ne dam seama motivul. Faptul ca ne este rusine cu tristetea noastra si ca am fost invatati sa nu ii incarcam pe altii cu problemele noastre nu ne ajuta decat sa ne izolam in tristetea noastra, sa ne simtim neintelesi si uneori sa ajungem si in depresie pentru ca nu ne-am respectat si rezolvat tristetea atunci cand ea isi facea simtita prezenta.

BUCURIA – Vestea ca vor avea un copil este in general o mare bucurie pentru parinti, cand ei chiar isi doreau acest lucru. Ambii sunt entuziasmati si plini de bucurie. Insa la servici nu spun nimic, inca este prea devreme, nu este momentul. Asa ca este nevoie sa isi ascunda si bucuria. Cand decid sa spuna vestea, isi retin totusi manifestarile emotiilor sa nu fie ridicoli sau exagerati. Sunt constienti ca sunt trairile lor si nu ar vrea sa ii plictiseasca pe cei din jur cu asta. Dar cum explici ca peste cateva zile esti trist, simti nevoia sa spui lumii intregi bucuria ta si nu ai cui. Te simti singur si neinteles. Insa te imbarbatezi singur/a si iti spui ca ai luat-o razna, ce rost are sa fi trist cand tu doar o sa ai un copil. Si uite asa negam si tristetea si intram intr-un lant de emotii negate si reprimate.

NEVOIA DE ACCEPTARE/AFECTIUNE – Toti dorim sa fim acceptati, chiar daca in ziua de astazi se pune accent pe a te simti bine in pielea ta si a nu depinde de cei din jur. Dar cum sa ne simtim bine in pielea noastra cand asta include si nevoia de a fi acceptati? Cand ne simtim inferiori, neintelesi, respinsi, plictisitori, scade stima de sine. O stima de sine scazuta nu ne ajuta sa ne simtim bine in pielea noastra si automat incercam sa ne castigam stima de sine. Ii desconsideram pe ceilalti, negam nevoia noastra de aparteneta si afectiune, ne ascundem emotiile pentru a parea mai puternici si astfel a fi admirati de cei din jur (toti ne confruntam cu emotii, asa ca cei slabi ajung sa ii admire pe cei duri, fara a stii ca si acestia au aceleasi trairi doar ca aleg sa le ascunda din teama de a le exprima). Si uite asa ajungem sa nu mai fim noi si sa incercam sa stingem lupta interioara intre EUL adevarat si EUL pe care il impune societatea. Nu mai stim sa cerem ceea ce avem nevoie, pentru ca nu mai stim sa simtim si astfel nu mai suntem constienti de adevaratele noastre nevoi. Inima sufera, noi suferim si creierul iroseste energia pentru a ne nega in permanenta emotiile pe care le consideram rusinos a fi acceptate si mai ales aratate.

Si atunci ce ramane de ales, inima sau ratiunea? Eu cred ca ar trebui sa devenim umani, cat timp am fost programati sa simtim emotii si toti le simtim la fel (bogati, saraci, indiferent de cultura, religie sau alte diferente existente pe aceasta planeta) trebuie sa le acceptam, sa le integram in viata noastra, sa le traim si sa le tratam. Creierul nostru se poate impaca cu inima noastra atunci cand noi decidem ca emotiile nu sunt o rusine, cand noi decidem sa ne acceptam emotiile o sa reusim sa eliminam lupta intre creier si inima. Cand suntem furiosi nu este o rusine sa spunem asta. Nu este nevoie sa lovim, sa acuzam sau sa jignim pentru a ne exprima furia. Este important sa recunoastem si sa acceptam furia, sa vorbim despre asta. In exemplul de mai sus i-am putea spune sefului “Am foarte mult de lucru si cererile aditionale primite ma fac sa devin furios datorita senzatiei ca nu imi este recunoscuta munca pe care o fac. Am nevoie sa imi aratati daca sunteti multumit de munca pe care o depun, asta ma va ajuta sa am incredere in ceea ce fac si sa va pot vorbi mai deschis atunci cand sunt depasit de situatie.” Credeti ca seful nu a trecut si el, macar o data in viata prin aceste experiente? Oare nu ii veti trezi si lui emotii si astfel veti putea deschide un dialog? Dar cel mai important beneficiu: v-ati acceptat, exprimat si eliberat furia.

In cate spitale medicii sunt atenti si la emotiile pacientului (care sunt foarte importante in procesul de refacere)? Cati profesori sau medici au pregatire in psihologie astfel incat sa ii poata intelege pe cei de a caror formare, respectiv insanatosire sunt responsabili. Cine se ocupa si de sufletul nostru in aceasta societate? Credinta as putea spune ca o face intr-o oarecare masura, dar oare cand facem fapte bune de teama pedepsei de dupa moarte, putem spune ca facem aceste fapte din supunere sau pentru ca simtim acest lucru?

In perezent tinerii sunt acuzati ca nu mai stiu ce este acela respectul, auzim de cadre didactice agresate de catre elevi, sinucideri, parinti agresati de catre copii. Incepem sa credem ca lumea a luat-o razna, ca nu mai stim sa ne comportam in societate, ca ne dezumanizam. Dar cate generatii de copii nu au fost respectati, au fost batuti de parinti si de profesori, li s-a spus ce trebuie sa simta, ca nu au voie sa fie furiosi (acesta este un sentiment al adultilor, adica un sentiment al puterii – asta intelege copilul), ca nu este bine sa planga, etc. Emotiile reprimate ajung sa refuleze, isi cer drepturile. Acesta ar trebui sa fie un semnal pentru societate. In scoli ar trebui inclusa si educatia emotionala de care suntem atat de insetati, ar fi nevoie sa fim invatati cum sa ne gestionam emotiile care ajung din pacate sa ne copleseasca. Astfel am putea da nastere unor generatii mai implinite din punct de vedere emotional, vom stii sa ne educam copiii in acest sens si ei la randul lor vor putea integra emotiile in stilul lor de viata. In timp vom putea schimba societatea. Iar cand reusesti sa iti intelegi si sa iti accepti proprile emotii, cand esti respectat si ai o stima de sine ridicata, poti sa fi atent si la cei din jur, devi altruist si atunci ajungi sa te simti cu adevarat plin pe interior.

Suntem analfabeti emotional, traim intr-o societate in care invatam sa ne supunem si sa ne aratam puternici pentru a putea supune. Eu simt ca nu mai am nevoie de aceasta masca deoarece lupta dintre rational si emotii m-a macinat prea multi ani. Sunt mult mai fericita cand imi accept emotiile si imi folosesc si ratiunea in consecinta. Inteligenta nu este doar masurarea IQ-ului, ar fi atat de usor daca simpla cultura generala ne-ar rezolva toate problemele in viata. Va propun sa va faceti timp si pentru voi si sa faceti cunostinta cu voi insiva. Copilaria, educatia si societatea sigur si-au lasat amprentele, insa cu siguranta va veti iubi mai mult cand o sa va descoperiti asa cum sunteti nu cum ati fost invatat ca trebuie sa fiti. Aveti incredere in voi, dar mai ales in emotiile, trairile si sentimentele voastre.

Iar pentru cei care vor sa aprofundeze acest aspect, le recomand cu caldura cartea Inteligenta Inimii, de Isabelle Filliozat.

Advertisements