Tags

, , , , , , , ,

images (7) Revin cu un nou articol. Trebuie sa recunosc ca acest articol am fost inspirata sa il scriu citind presa de dimineata. Am gasit un articol in care se spunea cat cheltuie romanii pe fitze (eu scriu cu “tz” ca imi plac si mie fitzele din cand in cand 🙂 ). Va dau si voua articolul, dati click aici.

Acest articol mi-a amintit de intrebari pe care mi le-am pus de multe ori in viata si sincer aceasta tema am mai discutat-o si cu prietenii, deoarece mi-a fost uneori foarte greu sa inteleg cum reusesc unii oameni sa fie in permanenta in top (ca sa spun asa) in materie de achizitii . Sunt eu crescuta “la tara”, nu la propriu, deoarece nu am avut avantajul de a copilarii la tara, avand bunicii la oras. Si ca sa fac o paranteza, chiar mi-as fi dorit sa copilaresc la tara. Revenind la subiect, sunt nascuta si crescuta intr-un oras mic de provincie, regim comunist, asta cred ca spune multe. Nu am fost invatata cu conditiile de lux si nici nu am stiut ce sunt acelea “haine de firma” pana la liceu. Nu vreau sa ma compatimiti, eu chiar nu spun cu regret asta. Pana in acea perioada nu am stiut ce este aceea diferenta intre oameni in functie de “firma” inscrisa pe haine, model telefon, marca masina, etc. Toti eram la fel, chiar daca eu aveam bluza rosie cumparata de ma magazin si colega o bluza galbena de mohair crosetata de mama (sau invers), nu existau laude pe aceasta tema. Asa mi-am petrecut copilaria, am avut lucruri mai importante decat sa ne laudam in tipuri de imbracaminte, firme producatoare, etc.

Acest lucru s-a schimbat in anii liceului, cand am ajuns la capitala de judet. Ehe, oameni elevati aici, nu ca la mine “la tara”. Eu insa nu eram in tema cu ceea ce era in trend, asa ca obisnuiam ca si pana acum, sa imi cumpar hainele care imi placeau, indiferent de magazin si de fiecare data la un pret acesibil astfel incat sa raman si cu bani de buzunar. Ca sa va traduc: nu mergeam pe centru sa imi cumpar haine, ci la magazinele de pe la periferie, din banii de buzunar sau chiar cei primiti pentru o pereche de pantaloni, preferam sa imi cumpar daca se putea si o bluza. Prima trezire la realitate a fost cam dura. Imi cumparasem niste pantaloni de in, de la un magazin cunoscut ca fiind ieftin (nu erau second hand-uri, insa erau magazine de chinezarii pe vremea aceea). La scoala fetele foarte incantate de pantalonii mei au sarit sa ma intrebe “de unde i-am luat?”. Eu, fata simpla de la tara, le spun ca de la magazinul X, cu Y lei (ca eram si eu mandra de ce afacere buna facusem si ce impact au avut noii mei nadragi 🙂 ). Figura curioasa a colegelor s-a schimbat intr-un fel de mirare impletita cu respingerea. Au inceput sa imi spuna ca uite ca de fapt culoarea nu e nici alb nici crem, etc si au plecat fiecare in treaba lor chicotind pe seama locatiei de unde mi-am luat pantalonii. Din ziua aceea nu i-am mai purtat la scoala, insa i-am purtat la alte ocazii si de fiecare data eram intrebata de unde i-am luat. Incepusem sa spun ca din centru, dar nu mai retin magazinul ca am umblat ceva pana sa ii gasesc. Reactile nu au mai fost de respingere si nici culoarea nu mai era atat de “nici alba, nici crem ca prima data”.

Dupa aceasta experienta mi-a fost rusine sa mai imi cumpar haine din magazine ieftine, am inceput sa merg in centru. Inca nu erau magazinele “de firma” la tot pasul, mai mult firme locale gaseai si cateva brand-uri renumite despre care habar nu aveam ce e cu ele. Asa ca am mers la centru sa imi fac sesiunea de shopping (am zis corect? 🙂 ). Nu mare mi-a fost uimirea cand in centru, la magazinele care erau atat de des pe buzele colegelor, gaseam aceleasi lucruri la pret dublu decat in magazinele mai mici. M-am uitat de doua ori, mi-am cantarit bugetul, am pus in balanta daca sunt dispusa sa raman fara bani de buzunar ca sa platesc diferenta de pret (ca doar si magazinul acela trebuie cumva sa isi plateasca chiria in locatie centrala, asa ca si pretul era simtitor mai mare). Am decis ca nu ma simt mai implinita daca contribui la chiria mai mare a agentului economic pozitionat central si m-am dus si mi-am luat bluzita de la un magazin mai ieftin. La scoala am fost din nou intrebata de unde am bluza. Hehe…acum eram invatata, asa ca am raspuns ca de la magazinul X din centru la pretul Y (tot de centru). Am putut constata ca am o splendoare de bluza, asta dupa reactiile colegelor, iar in urmatoarea perioada toate au aparut cu bluze de genul luate evident de la magazinul pe care l-am recomandat, cel din centru evident. Ar fi trebuit sa cer o cota parte pentru promovare, nu-i asa? Si de atunci am patit la fel si cu o geanta pe care cred ca inca o mai aveam daca nu o dadeam cand m-am plictisit de ea si cu multe alte lucruri.

O alta poveste cu telefonul mobil. Si aici sunt inapoiata, dar in acest caz si vremurile erau de vina. Pe la 18 ani am primit primul telefon mobil, stramosul mobilelor de astazi. Cred ca avea grosimea a 3 telefoane moderne suprapuse, antena de cel putin 2 cm (era model revolutionar, prietenii aveau cu antena care trebuia sa o inalti inainte de convorbire, ca la radiourile vechi), functii minimale: agenda, apel, mesaje, cateva jocuri si cateva sunete de apel. Internet pe telefon??? Nu stiam ce este acela. Acum nu vreau sa credeti ca sunt impotriva evolutiei, ca nu sunt chiar atat de inapoiata. Incerc insa sa descriu cum am perceput eu aceste lucruri pana la o anumita varsta. Acum revenind la primul meu telefon, l-am pastrat pana a cedat. Nu mai stiu cati ani, insa multi. Evolutia in materie de telefoane era foarte rapida, de la fata cu cel mai modern telefon mobil am ajuns repede fata cu cel mai vechi model de telefon mobil :). Si asa am ramas multi ani, nu am nici o pasiune pentru ultimele modele de telefoane. Iar internetul pe telefon il folosesc strict in interes de servici. Imi cumpar telefon cand mi se strica cel anterior (indiferent de cate modele apar pe piata intre timp) si utilizez acest accesoriu strict pentru a suna si a fi sunata…si nu imi este rusine cu asta.

plapumaAr fi momentul sa revin la prezent si la subiectul propus. De cand am plecat intr-un oras mare, mai precis la liceu, am inceput sa vad cat pret pune lumea pe “brand”, “imagine”, “trend” si alte lucruri de genul. Nu ca eu nu as pune, insa nu intr-o masura foarte mare. Si mare imi este uimirea cand slariul mediu net in 2012 nu atinge 400 euro, de unde isi permit romanii sa cheltuie banii pe fitze? Imaginea mea din ultimii ani nu este diferita de cea din liceu, tot fata de la tara am ramas si inca ma uit de 2 ori in portofel daca renunt la alte placeri pentru o pereche de nadragi (pantaloni pentru cei care nu cunosc termenul) sau pentru o bluza. Insa aud in jurul meu: mi-am luat o bluza de la Xara, e super fata; mi-am luat rochia aceea dementiala de la Irsay, sunt atat de happy; ai vazut ce telefon misto au scos cei de la … (aici nu am nici o idee de a improviza un nume), trebuie sa il am neaparat!!! Si lista poate continua… Ma intalnesc cu diverse cunostinte si incep sa imi spuna fiecare haina de pe ele de la ce firma si-au luat-o, cat au dat pe ea, si cate si-au mai luat si cate mai vor sa isi ea si ce bine se simt ca au facut asta. Bravo!!!!! Ma bucur pentru voi ca asta va face sa va simtiti bine, sincer! Insa la ce renuntati de obicei pentru aceste fitze? Imi este greu sa inteleg.

Pentru o imagine mai clara voi prezenta cateva date statistice:

– salar mediu net in 2012 este de 1604 lei/luna ( cursul mediu euro =4.456) , ceea ce reprezinta 359.96 euro

– veniturile totale medii in trimestrul III 2012 au fost de 2457 lei/luna/gospodarie ( cca 572 euro)

– cheltueli de consum medii in trimsestrul III 2012 au fost de 2214 lei/luna/gospodarie ( cca 497 euro)

– total venituri banesti in trimestul III 2012 au fost de 2080 lei/luna/gospodarie (cca 467 euro)

Se observa ca in medie, romanul ramane cu putin peste 200 lei din veniturile sale. Am calculat si in euro ca am observat acum un trend de a se discuta in euro, asa ca am vrut sa poata fi pe intelesul tuturor. Sa va mai spun ca in trimestrul II al anului anterior, cel putin 30% din cheltuieli au fost pe fitze (haine, servicii, alcool, telefonie si internet, tutun, hoteluri, cafenele, restaurante) si doar 0.7% s-au dus spre educatie, si catre investitii 0.3%. Chiar daca acum am facut referire la trimestrul II, este usor sa ne inchipuim ce domeniu a inregistrat o crestere in cel de-al treilea trimestru, doar au crescut putin veniturile…

Spunem ca ne-am saturat de saracie, insa aruncam banii pe numele firmelor, pe cele mai noi telefoane, pe cele mai fitoase masini (dupa cum deja bine stim ca si gunoiul se duce cu masina in zilele noastre), e musai (= obligatoriu) sa avem tableta ca se poarta (motivele pentru care avem nevoie de ea se gasesc usor), laptop ultimul tip (eventual cate unu pentru fiecare membru al familiei), iesiri in cele mai fitoase cluburi unde ne vedem cu prietenii ca sa ne putem loga pe pe internet de pe telefoanele noastre mobile destepte, sa postam pe facebook ca suntem in locatia X  cu persoanele cutare si cutare, iar apoi verificam ce fac alti prieteni in seara aceea si eventual vorbim intre noi pe net (chiar daca cuntem la aceeasi masa). Sunt sigura ca am uitat o multime de fitze, dar cum ne putem plange ca traim intr-o tara saraca cand asta e realitatea? Va mai amintiti cand au fost cei de la Top Guear in Romania si in ciuda drumurilor dezastruase pe care le-au gasit au fost surprinsi sa vada si cele mai tari masini aparute pe piata, tot in tara noastra evident?

Cand spun cu mirare “cum putem spune ca suntem o tara saraca cand fitzele sunt la tot pasul?”, nu ii uit pe cei care nu au ce manca si cazurile de saracie vizibila. Insa nu ma refeream la ei in acest articol. Daca imi spune cineva ca un salar de 400 euro este un salar foarte bun si iti ofera un nivel de trai de lux, atunci promit sa nu mai revin la subiect, dar nici nu mai vreau sa aud ca Romania e o tara saraca, cand salariul mediu e un salar ce ofera posibilitatea unei vieti de lux.

De ce conteaza imaginea noastra atat de mult? De ce avem o nevoie de validare de catre cei din jur atat de puternica? Conteaza atat de mult pentru noi ce cred cei din jurul nostru? Si sa nu imi spuna mie cineva ca isi da aproape toti banutii pe lucruri de fitze si mai si mentioneaza numele, doar pentru el si chiar nu il intereseaza parerea altora. Aaaaa, am mai auzit expresia “mi-am luat haine de calitate”, dar si acest argument il contrazic. Mi-am luat si eu haine de firma, insa si cu acestea am patit ca la prima spalare sa se distruga sau diferite intamplari care mi-au transformat achizitia in achizitie de unica folosinta. Asa ca nu neg ca sunt de calitate, insa nu vesnice!

Cand vad ce am scris imi si imaginez ce parere v-ati facut despre mine: ca sunt o fata de la tara, cu parul incurcat, neingrijita, nu dau doi bani pe imaginea mea si ma imbrac cu ce apuc. Sincer, eu asa as gandi daca as vedea ce e scris mai sus. Realitatea nu e asta. 🙂 Am haine de fitze (ca sa nu zic de firma), apreciez modelele mai speciale sau calitatea lucrurilor, arunc o multime de bani in special pe incaltaminte care trebuie sa fie piele interior si exterior (asta e piticul meu), merg al coafor, ies in oras, dau banii pe cele mai ciudate mancaruri si bauturi, merg in concedii in strainatate, etc. NU imi iau ultimul tip de telefon sau de laptop deoarece chiar nu ma pasioneaza. Bun, si acum ma gandesc ca va intrebati: ce rost tot articolul daca si tu faci la fel? Pai aveti dreptate, insa eu imi cumpar si haine fara nici un nume spectaculos pe eticheta (chiar mai multe decat cele de firma), nu vreau tableta, nu stau pe telefon cand ies in oras, si cand imi iau haine de fitze sau plec in concedii fac asta din economii, nu din banii de chirie sau din salar. Repet: inca nu sunt dispusa sa investesc toti banii mei pe fitze, ci prefer sa investesc in cursuri, calatorii, carti si timp de calitate petrecut cu cei dragi. Iar zgarcita nu sunt, asta e o certitudine. 🙂 Insa imi place sa cred ca viata asta are lucruri mult mai importante si mai frumoase pe care merita sa dai banii decat pe haine. Ma uit insa cu lacrimi in ochii la copiii de astazi si cand ii aud ca se lauda cu ce telefoane eu, inca din scoala generala, plang acasa cand rad colegii de ei ca au nu stiu ce model vechi de telefon, ii aud ca de la varste fragede cunosc nume de firme cunoscute de tzoale si trebuie sa faca fata curentului de la scoala, sa nu mai vorbesc cand se lauda despre vacantele in locatii care mai de care mai exotice si rad de cel care a petrecut vacanta in tara, Mosul mai nou aduce tablete, IPhone-uri si multe alte minunatii, iar zilele de nastere se tin in Mall la centrul de joaca (eventual cel mai de fitze). Pai cum vor fi aceste generatii, daca noi, cei care nu am avut aceste posibilitati ne-am transformat in niste snobi (chiar si cu salar minim pe economie)? Cum se vor descurca in viata daca pentru ei conditia sine qua non a existentei este sa fie in trend si sa se mentina la nivelul fitzelor de pe piata?

Sper ca noi sa fim generatia de sacrificiu si cu noi sa se termine acest val de snobism. Inteleg ca noi avem la origini un regim comunist, saracie, mancare luata pe cartela si alte carente care si-au pus amprenta asupra noastra. Democratia ne-a oferit libertatea de a calatori, de a cumpara de a ne diferentia unii de altii. Si am incercat sa ne bucuram din plin de libertate, ca un copil mic care a fost privat de jucarii o perioada si apoi este lasat intr-o gradina plina cu jocuri si jucarii care de care mai colorate. Insa stim cu totii ca excesele nu aduc nimic bun. Nu vreau sa fac morala nimanui, ca nu sunt in masura sa fac asta. Incerc insa sa trag un semnal de alarma ca suntem prea saraci pentru fitzele pe care le avem si pentru a iesi din saracie avem nevoie de minti luminate, solidaritate, idei, indrazneala, etc, insa nu cred ca fitzele ne ajuta in acest sens. Ele doar ne dau sezatia ca saracia e mai putin saraca, insa si cand ascundem gunoiul sub covor, mai devreme sau mai tarziu tot ajungem sa ne impiedicam de el.

images (9)

Eu cred ca nu conteaza cu ce te imbraci, ci sa te imbraci cu gust, dar mai important e sa ii respecti si eventual sa ii ajuti(daca poti) pe cei din jurul tau, mai mult decat firma hainelor.

Advertisements