Tags

, , , , , , ,

familie-2    Acest subiect l-am tot dezbatut cu prietenii, parerile sunt multe si impartite. Intotdeauna am ajuns la contradictii pe aceasta tema, dar la nici o concluzie.

Cand am scris in titlu “datoria de parinte” nu m-am referit la lucrurile de baza: a-si ocroti, educa, creste si iubi copilul. Acestea imi par conditii obligatorii pe care trebuie sa ti le asumi inainte de a avea un copil. Pe aceasta tema ar fi multe de discutat si dezbatut, insa eu o sa ma opresc la o alta etapa din relatia copil – parinte si anume : pana cand e dator parintele sa isi intretina copilul?

Poate ca va intrebati de ce folosesc cuvantul “dator” cand stim cu totii ca o multi copii sunt abandonati la nastere, situatie in care chiar ca este greu sa mai intelegi ce e aceea datorie de parinte. Ma voi referii insa doar la acei parinti care isi cresc copii, se ingrijesc de cresterea si educarea odraslei cum stiu ei mai bine si drept rasplata copilasul lor scump si drag ii invinovateste pentru viata pe care o are si are pretentia sa fie intretinut de parinti pana la finalul zilelor acestora. La noi in tara mentalitate este ca parintele trebuie sa isi intretina copilul pana la adanci batraneti, iar copilul in multe cazuri nu munceste pana nu termina facultate, eventual masterat sau doctorat. Hai sa aruncam o privire peste granite, unde exista locuri de munca penru elevi (chiar de la 16 ani) si pentru studenti. Tanarul invata sa se descurce, chiar daca acest lucru inseamna doar cativa banuti de buzunar. Incepe sa simta gustul independetei si satisfactia ca se poate descurca singur. Oare nu este normal asa?

Eu sunt exagerat de independenta (imi cer scuze de expreise, am folosit-o intentionat). Am plecat pe propriul meu drum pe la 14 ani (m-am desprins de fusta mamei si am plecat la liceu, cu toate ca aveam variante foarte bune si in orasul natal). Apoi in facultate, in ciuda protestelor parintilor m-am angajat. Nu mi-a fost usor, insa satisfactia ca ma intretin (cat de cat) singura era foarte mare. Si de la primul salar (pe langa care mai aveam nevoie si de ajutor de la parinti) am mers mai departe la un job mai bine platit, m-am descurcat singura. Apoi m-a lovit criza si am ramas fara loc de munca (parintii mi-au fost alaturi chiar daca imi era greu sa ii vad ca ma au si pe mine in grija) insa nu m-am dat batuta, ci am mers mai departe si mi-am luat din nou viata in maini chiar daca nu a fost usor.

Si ma intorc la relatia cu parintii, aud sau vad atatea persoane carora li se pare normal ca parintii sa ii sustina financiar (chiar trecuti de 25 – 30 de ani), care isi invinovatesc parintii pentru insuccesul lor si decat sa traga ei putin mai tare pentru a se “realiza” prefera sa plaseze aceasta sarcina tot pe umerii parintilor. Sa nu mai vorbesc de cei pentru care se chinuie mama si/sau tata prin cunostiinte/relatii sa ii angajeze, ca in vremurile astea “nu ai cum sa gasesti altfel un loc de munca”.

Oare parintii nostri nu au dreptul sa isi reia viata lor de cuplu dupa ce copiii au crescut? Oare ei nu au dreptul la o viata? Si stiti ce cred eu (auch aici ma astept sa starnesc multe nemultumiri): daca mama si tatal tau au reusit sa te creasca, daca reusesc si acum sa te ajute sunt sigura ca si tu esti in stare sa iti porti singur de grija!!! Nu ai nevoie de pile ca sa te angajezi, ci mai degraba de vointa, perseverenta, dorinta de invatate si de munca. Serios!!! O spun din proprie experienta si garantez ca satisfactia este maxima cand ai rezultate pe fortele proprii.

Asa ca revin la intrebarea initiala: pana unde merge datoria de parinte? Este absolut necesar ca parintii nostrii sa nu mai aiba viata lor dupa ce au dat nastere unuia sau mai multor copii? Este datoria lor sa intretina si viitoarea familie a odraslei lor? Tot datoria lor este si reusita profesionala a copilului? Dar ei nu au dreptul la odihna, la liniste si bucuria intalnirii cu dragul lor copil fara a isi face griji “oare cum se descurca, sa vedem de unde facem rost de bani sa ii dam cand vine acasa” (asta in cazul in care nu sta acasa cu mama si tata si la 50 de ani).

Eu imi doresc pentru parintii mei sa nu mai stea ingrijorati pentru mine, ca au stat multi ani la rand. Familia mea a trecut prin diferite etape si mai grele si mai frumoase, insa parintii mi-au fost alaturi in fiecare clipa. Acum as dori sa ii stiu linistiti, eventual intr-un concediu intr-o locatie pe care de mult au visat-o. Ii astept in vizita la mine, unde nu ii las sa faca nimic, ci doar sa se bucure ca isi vad puiul si sa se odihneasca. Iar cand ma duc in vizita la ei, ma simt cea mai rasfatata fata de pe pamant…si asta ma face sa imi doresc mai tare sa imi protejez parintii pentru ca acum e randul meu sa fac asta!

Sper ca subiectul sa nu fi suparat pe nimeni ci doar sa trezeasca niste intrebari. Stiu ca aceste aspecte depind de viata si relatia fiecaruia cu parintii, insa haideti sa invatam sa iertam, sa iubim si sa ne ingrijim de cei dragi noua (inclusiv de noi insine, ca ar fi culmea sa nu ne includem pe lista cu persoanele dragi noua) 🙂

O zi superba va doresc …

Advertisements